...ah, tu, zidul meu, mai stai putin, ramai asa... asta spunea ea in miezul noptii trezita de picaturile reci de pe tot trupul. Ea isi visase zidul, il visase ca pe un el, un el pe care il dorea si dorinta ei exista mereu, nu doar in vis. Cu o zi in urma fusese sa-si vada zidul, numai ca el plecase din locul lor. Deznadajduita, plangand si blestemand pe cei ce-i speriase zidul, ea se consola cu tutun amar si cafea din cea mai neagra cu putinta. Iubirea ei, zidul ei plecase fara sa spuna nimic si ea traia clipe de groaza iar ganduri nebune si netrebnice o izbeau din toate partile. Ca sa uite, a vrut sa doarma si a adormit. In vis i-a aparut zidul care la rugamintile ei s-a transformat intr-un el, un el care putea sa o tina in brate, un el care-i putea saruta parul, un el care isi plimba degetele pe trupul ei si care ii soptea cuvinte de amor atingandu-i usor lobul urechii, acel el care o priveste cand ea se transforma in picaturi de roua, acel el care soarbe fiecare picatura din venele ei. Visul adanc era mai placut ca marea cea mare, neagra si amara, o dezmierda, ii facea bine, o facea sa creada ca pe pamant sunt doar ei si restul....apa si pamant. In acest vis plin de culoare roscata, ea se aseza pe pieptul lui ca sa-i auda inima, apoi ii atingea buzele pentru a le descremeni pe ale ei, era ea, in sfarsit ea. Dulceata placuta a durerii din vis, avea sa se termine repede si ea s-a trzit plangand, incercand cu disperare sa ramana adormita pentru a fi cu el, cu zidul ei . Probabil ca iubirea se adancea, iar ea vroia sa iubeasca dar sa-l ibeasca pe el, pe zidul vietii ei, acel zid in care nu poate intra oricine, oricum.
