Ma gandeam asa, la viata asta, la cum te duce si te aduce cand are ea chef. Ma gandeam ca pe el, l-am cunoscut in urma cu foarte multi ani (sa zic prin 97'). L-am vazut atunci de cateva ori si mai mult de un "salut" nu a fost. De atunci fiecare din noi a urmat cate o cale a vietii cu bune si cu rele, cu experiente mai mult sau mai putin placute din care am invatat, ne-am slefuit, ne-am finisat, ne-am maturizat. Anii au trecut, s-au dus. A venit o zi in care am avut nevoie pentru a zecea mia oara de cel mai bun si drag prieten (I.O.), dar el era plecat la tara, asa ca am indraznit sa apelez la cel ce avea sa-mi devina sot. Parca imi amintesc: prima data i-am spus cine sunt, ce cunostinte comune avem si ce problema am, apoi i-am zis:"Te rog, poti sa ma ajuti si pe mine? Vreau sa rezolv problema astazi, pentru ca maine ar putea fi prea tarziu si nu vreau sa ratez ocazia. Iti platesc si drumul si tot ce trebuie, numai ajuta-ma!" Mi-a cerut putin ragaz, apoi ne-am intalnit, mai bine zis reintalnit. Clipa aia in care ne-am privit a fost magica. Zambetul si ochii lui m-au fascinat si m-au vrajit iremediabil. Stiam ca este un barbat frumos, dar nu-mi imaginam ca frumusetea lui s-a conservat atat de bine in timp. Ne-am salutat si brusc, eu am devenit preocupata. Ii puneam multe intrebari legate de ce ma interesa pe mine, iar el era preocupat de ce mai fac eu, cum imi merge si daca sunt casatorita. Stiu ca i-am spus de cateva ori pe un ton destul de picant "sa-i ia dracu pe toti barbatii!" A zambit, apoi a oftat, iar eu am schimbat suiectul "viata personala", cu unul care ma interesa pe mine in acel moment. Dupa ce am rezolvat ce trebuia, l-am intrebat cat ma costa. Raspunsul lui a fost socant : "o cafea sau un suc si pe tine sa-mi fii sotie, pentru ca stiu si simt ca tu vei fi a mea pentru tot restul vietii". Socul a fost atat de mare, incat am simtit ca ma descompun. Eh si de atunci, mi s-a schimbat viata radical. Desi eram scarbita de atitudinile barbatilor, furioasa si plina de dorinta razbunarii, iubitul meu a facut minuni in viata mea in cateva zile. Mi-a vorbit clar, rar si raspicat. In timp ce-l ascultam, descopeream ca ce-si doreste el imi doresc si eu, ca planurile noastre coincid, ca asa a trebuit sa fie totul in anii in care nu ne-am intalnit nici macar intamplator. Toata discutia noastra a avut o logica, o noima si un sens cu rezultat comun. Si iata, mai sunt cateva ore si se implinesc 4 luni de cand suntem impreuna, de cand simt ca mi-am gasit jumatatea...omul, barbatul, minunea, despre care spuneam ca nu exista, sau ca inca nu s-a nascut. Ma uit in urma si imi vine greu sa cred ca au trecut 4 luni....hmm, atat de repede! Este pentru prima data cand spun ca mi-a mai ramas prea putin de trait ca sa primesc si sa ofer atata iubire si atata dragoste. Au trecut 4 luni in care fruntea mi s-a incruntat doar de la sclipirea razelor solare, 4 luni in care nu am simtit nici macar o secunda ca ceva nu este asa cum trebuie, 4 luni in care am invatat care este adevarata valoare a cuplului, a familiei, 4 luni in care am descoperit cat de mult semanam noi doi, 4 luni in care am simtit si am invatat ce este echilibrul. In viata mea si in viata noastra de cuplu este liniste, este calm, este siguranta, multa iubire si respect. Impreuna ne este dat sa traim si sa ne bucuram de ce avem sa ne oferim unul celuilalt. Sentimentele si trairile sunt greu de descris in cuvinte si nici nu cred ca este important sa auzi ci sa simti, iar noi simtim. Concluzia este ca: ce ne este scris, in frunte ne este pus... si bine ca este asa!
