Bunicii mei au fost oameni foarte înţelepţi, oameni care au crezut cu tărie în Dumnezeu . Şi-au trăit viaţa pe o temelie extrem de solidă, alcătuită din bun simţ, respect şi demnitate. Neobosiţi în darul iubirii, alături de mama, bunicii au contribuit la creşterea mea, la educaţia mea şi la tot ceea ce sunt acum. Bunicul, a fost definiţia blândeţii şi a iubirii infinite, în tot ce m-a privit. El a fost un fel de Dumnezeu pentru mine şi ştiu sigur ( simt) că mă ocroteşte în continuare. I-am pierdut pe amândoi de caţiva ani....iar casa lor, a fost, este si va rămâne pentru mine "acasă". Merg cât de des pot "acasă" şi nu uit niciodată să trec pe la mormântul lor ca să le spun "Sărut mâna, bunii mei!"
Aş vrea să pot să îţi dau viaţă
Orice aş da în schimbul tău,
Ca să-ţi mai stau o zi in braţe
Şi să-mi vorbeşti, bunicul meu.
Eram micuţă, zvăpăiată,
Copila ce-o iubeai nespus.
Şi-mi repetai mereu o vorbă
"Învaţă şi vei putea privi de sus!"
Litere mari şi "Tatăl nostru"
Ştiam de pe la 2-3 ani.
Căci tu-mi spuneai mereu o vorbă:
"Aşa se fac oamenii mari!"
De muncă eu n-am fost străină,
Tu mă-nvaţai doar cu povaţă
Şi îmi spuneai mereu o vorbă:
"Să ştii să faci de toate-n viaţă!"
De cinste şi de omenie,
Tu cu răbdare mi-ai vorbit
Şi-aveai mereu aceeaşi vorbă
"Omul cel bun, e şi cinstit!"
Copii, bătrâni şi animale,
M-ai învăţat să ocrotesc
Şi tu-mi spuneai bunele dragă:
"Toate-mpreună vieţuiesc"
Avea bunicul meu o vorbă
Şi multe vorbe-a mai avut,
Pe toate eu le-am înţeles,
Pe toate eu le-am priceput.
Mai rar, bunicu-avea o vorbă
Cu ochii-n jos el mi-o spunea
si nici acum eu nu accept....
"Să nu mă uiţi când voi pleca"
Cum să te uit, bunele drag,
Când tu m-ai învăţat să scriu
Şi să citesc şi să mă rog
Şi mândră-n lume ca să fiu!
Cum pot să uit că ce-a fost bun,
Eu de la tine-am învăţat!
Numai s-accept ca nu mai eşti,
O vorbă, tu, nu mi-ai lăsat!
Curtea-i pustie, casa-i goală,
Doar visul mi te-aduce aproape,
Dar noaptea este mult prea scurtă,
Iar tu eşti dus mult prea departe.
Mi-ai fost bunic, mi-ai fost ca tată
Când am căzut, m-ai ridicat,
Mi-ai dat numai poveţe bune
Dar ce folos, tu ai plecat!
Te plâng pe tine, pe bunica,
Mă doare sufletul mereu.
Doar vorba voastră mă alină:
"Ridică-ţi fruntea chiar de-i greu"
Mi-e dor de voi, de amândoi!
Vă-ntreb mereu, când vin la cruce.
"De ce v-aţi dus, de ce-aţi plecat?
Nu pot s-accept, orice aş face!"
