DEASUPRA LUMII

In timp ce lumea doarme in vesnica ei nepasare, eu caut cuvinte.....caut rabdare, saturatie de calmitate si exces de bunavointa. Ma plimb cu gandul pe strazile pustiite de intuneric si imi ascult pasii. Calc apasat in ritmul lumii, pasesc in ritmul meu, pasesc incet.....cu grija, sa nu trezesc vre-un sentiment. Aud doar pulsul sangelui ce trece mult prea rapid prin venele ce stau sa sara de sub pilea lucioasa de sudoare. In drumul meu gasesc un scaun. Ma asez sa-mi odihnesc palpabilul.....doar o secunda, caci nu am nevoie de mai mult. Pornesc din nou prin lume. Intru din intamplare pe o strada cu cateva felinare aprinse. Ma joc printre ele....alerg precum o fetita de 13 ani peste umbrele lumioase si zambesc. Incerc sa ajung la capadul stradutei dar nu reusesc. Merg si iar merg si tot nu-i vad capatul. Asta ma intristeaza. Oare de ce nu vrea sa isi arte limita? Cum se face ca pare interminabila si totusi nu este?! As vrea sa-i zic vre-o doua, dar nu pot sa-i zic. Nu am cu cine sa ma cert ca...."nu stiu"....asa cred, ca nu am. Mi se pare cam pustiu.... Si totusi, zaresc un leagan. Dau fuga si ma asez in el. Il las sa ma balanseze.....caci el ma leagana fara ca eu sa depun un efort. Si-l las asa....ca-mi plce, numai ca sper sa nu ma plictisesc. Nici nu vreau asta, dar nu se stie, oamenii se mai schimba.....unii fac lucruri din dorinta, altii din plictiseala, altii din pura intamplare. Imi place sa ma dau in leagan. In timpul balansului simt cum rochia de matase imi mangaie pulpele si coapsele. Aerul cald patrunde pe sub rochita pana la sani. Acum imi place si poate ramane asa.... mai ales ca din el pot sa vad intrega omenire...altfel. Poate si leaganului ii place si ma va pastra acolo....sa ma balanseze deasupra lumii ce doarme si se trezeste in vesnica ei nepasare....