DEZASTRU SUFLETESC

Candva, mi-au murit doua persoane dragi sufletului. Doua persoane pe care le-am iubit enorm si le-am divinizat. Am suferit cumplit si inca mai sufar, iar golul ramas va dainui ca o mare prapastie ce nu va putea fi umpluta de dimeni cu nimic, niciodata. Acum, se pare ca am pierdut iar.......am pierdut sau s-a facut scapt ca printre degete un om foarte drag mie. Un om care imi lasase impresia ca viata nu este chiar asa de curva. Mi-a confirmat aztazi, cu voie sau fara voie, ca viata este cea mai mare tarfa care ti-o trage ori de cate ori are ocazia. Acum plang si plang si iar plang.  Si chiar vreau sa se termine toate lacrimile.  Si? Si ce?! Si ce daca atitudinile din jur ma izbesc precum valulrile infuriate... Si ce daca ai fi putut sa vorbesti dar nu ai vrut sa o faci?! Si ce daca... Si ce?  Si ce daca?! Ciudat este ca am mai trait o astfel de experienta care a venit tot intr-un moment in care aveam nevoie de liniste, nu de suferinta. Numai ca acum loviturile le incasez fara ocolisuri. Prefer sa le iau fix in bot ca sa nu ajung sa cersesc mila mai tarziu. Daca  5 cuvinte a fost greu de spus, inseamna ca restul este imposibil de realizat.  Este ingrozitor si nu aveam nevoie, chiar nu aveam, nu....  Este cumplit ! Acum astept sa se termine lacrimile si sa ma apuc de lucru.....daca mai pot...  De ce asa, oare de ce?! Am crezut....hm.....tampita...  Se pare ca trebuie sa fac o revizuire a atitudinii mele fata de oameni...e mai simplu sa spui: nu se poate desi se poate.