M-am incapatanat sa sper, sa cred, sa astept. As putea spune ca am gresit, dar nu, nu am gresit. Am ales sa fac toate astea dorind ceva mai bun si pentru mine, nu numai pentru cei din jurul meu.
In ziua in care am decis sa am tupeul si nerusinarea sa ies din lumea mea, "Ei" m-au pus la zid ignorand total increderea, respectul si rabdarea mea. Ei, toti, m-au mintit intr-un mod josnic, m-au dezamagit, mi-au furat linistea fara niciun drept, mi-au furat zambetul, sperantele, chiar si banii. Mi-au facut increderea bucati, i-au dat foc si nu a fost suficient...peste cenusa increderii mele au pus apa si in mocirla rezultata mi-au scufundat inima plina de sperante. "Ei", sunteti voi, cei carora v-am dat tot ce am avut mai de pret: incredere, iubire, timp, bani, lacrimi, rabdare....
Cu toate astea nu va urasc pe voi, ma urasc pe mine pentru generozitate. Mi-am cladit o lume a mea in care sa sa traiesc astfel incat sa nu va deranjez si de acolo sa va trimit darurile mele. Am facut asta si nu regret. Accept ca mi-ati luat totul, dar nu pot sa accept ca mi-ati luat dreptul la a spera. Mi-ati luat inima, dar in locul ei a ramas un crampei de care voi nu ati stiut. Acel crampei ticaie precum un ceas imbatranit si tine loc de inima...doar ca si-a mutat locul. Imi pare rau ca nu ma puteti distruge, este imposibil, pentru ca mi-am zavorat fiecare zi de maine.
Ma intorc in lumea mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu