pacatul de a iubi....

  ...de cateva zile ma uit la mine si incerc sa ma descopar. Pana acum mi-am vazut trupul desenat doar pe cuvinte, dar ce vad acum parca nu este al meu.  Pe EL l-am zugravit de mii de ori in noptile pustii, mi l-am imaginat in fel si chip, ba om, ba fiara, ba copac... L-am creeat cum am vrut, cum mi-am dorit sa fie, de fiecare data. As vrea sa ma hranesc din iubire ca o ursoaica in pragul iernii si apoi sa ma trezesc lihnita si sleita de puteri in pragul unei primaveri unice. Cuvintele sunt prea marunte pentru a le folosi acum, prea sarace pentru a descrie ce as vrea sa simt. Probabil, cand iubesti uiti de tine, sau asa am inteles eu ca ar trebui sa fie. Imi frec mainile inghetate si inghit lacrimile care poposesc pe colturile buzelor. Ma incearca o tema cumplita si parca nu am curaj sa spun ca iubirea ar putea exista. Este uluitor sa nu poti iubi dar sa vrei. Acum ranesc totul in jur, m-am speriat, nu am stiut sa  am, sa cer si plang si ma rog sa pot sa duc... Ma incearca un sentiment de a-mi infige unghiile intr-o stanca, as putea cu siguranta sa imi acopar trupul cu jar, sa imi tai mainile si picioarele de disperare. Durerile automutilarii ar fi cu siguranta infinit mai mici decat durerea dragostei...asa cred...Cu cat este mai frumoasa, cu cat este mai intensa , cu atat iubirea doare mai mult, mai cumplit. Dumnezeu mi-a aratat mereu ca nu m-am nascut pentru a iubi sau a fi iubita ci m-am nascut pentru a tanji, a dori, si pentru a fi doar dorita. Am tremurat o noapte si mi-am inchis rand pe rand fiecare vis ce l-am lasat sa zboare. Am pus lacate imense la fiecare colivie si fiecare vis va zace inauntru pana la moarte. Nu voi permite niciunui spargator de lacate sa deschida usile viselor mele. Pornisem pe un drum croit de mine in timp. M-am oprit putin.... Acum imi voi continua drumul cu mult egoism.